Nori lăcrimau
Și negura căzuse în ceasul cu șase.
Altarul crăpase demult
așteptând o Mână să-l dreagă
în mine.
Se numărau durerile în ziua aceea,
durerile mele,
și dorul țipa după lumină.
Cumpărasem culori;
sufletul văruit rămăsese pustiu
într-un ungher.
Uitasem cântarea,
cuvinte nespuse încremeniseră
ferecate pe buze.
Ecou striga agonic
tăcerea de sus.
Altarul tăcea
și el în întuneric
cu degetele-mi tremurând
mângâiam crăpăturile
să le astup, să le vindec.
Orb,
ochii-mi deschiși
priveau monocromatic
spre pământ.
Dintr-o dată,
Altarul suspină adânc,
Cutremurat și lung,
Cu vuiet de vânt și tunet.
Crăpăturile
se lipiră și de sus,
se coborî jertfa de seară -
un Miel cu chip de Om
Ba nu! de Dumnezeu…
Atâta durut..
Și singur…
Chipul Lui…
Parcă-L cunosc… O, nu!
Nu El! Eu! ...strigam în mine:
„Iată omul!”,aici e locul meu!
Nu El! Eu sunt omul!
Mai tare, cu ecou din cer,
Murmur între îngeri înălțând,
Se auzi:
„Iată Omul !”
și pentru cer,
și pentru pământ!