nu mai am prieteni
care să-mi judece
chipul greu
de la o vreme
umbra
pomului tău
e muzica neîntreruptă
în care nimeni
n-a mai fost pus

***

visul doar o carte
cu paginile rupte
uriaș cusut într-un colț de batistă
cât lipsește preotul
să nu iasă din sine
cel care este
răsfrânt

***

mi se pare absurd
să alerg
în jurul lumii
după ce
am luptat o noapte întreagă
deasupra îngerilor
freamăt în cer
dedesubt ispita zbătându-se
mereu altceva

***

ne dau târcoale
spilcuite
felurite nume proprii
se lasă adeseori
la ospăț
unde e lume
puțină

***