cu un pahar de coniac îmi tratez
rănile
în deșertul de la marginea lumii
the great white hunter

seara sparg toate oglinzile
mă spăl în tăcere
de tot sîngele vărsat
de toți morții
închipuiți

de parcă în timpul zilei nu avem timp să ne recunoaștem

noaptea
cînd ies după țigări
văd oameni încovoiați de durere
uneori trec pe lîngă ei sigur pe mine
îmi spun că dracul nu e chiar atît de negru
și că ziua de mîine va fi doar
ziua de mîine

nu știu probabil e mai tandră tăcerea

stau întins cu ochii pironiți în tavan
îmi place să cred
creierul meu e o casă
în care
gîndurile se plimbă în șlapi
eu
sînt doar bucuros că am musafiri

cîteodată îmi vine să spun I don't give a shit
alteori aș scrie poemul cel mai frumos
despre cel
mai iubit glonte

în patul meu
nu încap decît
eu și o jumătate de om


în garnizoana de îngeri
se dă stingerea
sufletul face planton
tu
faci dragoste cu primul venit
eu
scriu
cu un creion bont despre
numeroasele mele
victorii

*

întunericul își cabrează spinarea ca un cal nărăvaș
în seara aceasta
nimic nu-mi mai este permis

cîteodată
urăsc pereții aceștia roz
cînd plouă apa se infiltrează prin tavan eu bănui
că pe acolo se strecoară și nehotărîrile mele
pe podea trag o linie și-mpart camera în două într-o parte
lumea mea în cealaltă cîteva dorințe bizare

mă gîndesc doar că fiecare om e un faraon mai trist
sau mai gras ce admiră o piramidă de gresie în care
zilele au cărat mutilări
cu care să plătească pacea
de dincolo

mă uit în oglindă și-mi spun că nu sînt eu
poate așa oamenii îmi vor bate la ușă mă vor primi
în haită mă vor învăța să rup
sufletul de pe coaste
de cele mai multe ori mă strecor pe lîngă blocuri
beau bere neagră de unul singur my God my tourniquet
îmi mai vine să plîng îmi mai vine să tac îmi spun
că ziua e o altă formă a nopții și
văd oamenii cum învață să vorbească
apoi să uite

ca-ntr-un cămin studențesc ei pun tăcerile
la comun
seara se înfruptă din ele își împrumută
cîte o privire nedumerită pentru ei
plînsul e doar o baie cu dușuri
comune

fiecare zi trece pe lîngă mine de parcă
timpul meu n-a sosit încă fiecare om se ascunde
cînd simte
nici un tren nu mai vine nici un tren nu mai pleacă
fără să vreau devin real și lucrul acesta mă doare
încurc străzile mă trezesc pe podea mă lovesc de sunete
ca de mobilă în cele din urmă adorm
visînd poduri și oameni

dimineața se prelinge peste cearșaful umed ca o
femeie nesatisfăcută
de ce să nu recunosc mi-e dor de sălile de așteptare
de pierderile mărunte într-un vagon unde nimeni nu
rîde de dramele tale fiecare drum duce spre mine
fiecare gară e un loc de primenire pentru că
nu poți ajunge la tine cu gînduri triste
oricum de o bucată de timp fiecare tren
are cîte un trup întîrziere iar eu nu fac altceva
decît să scriu cu degetele mîinilor împreunate
în timp ce palma brăzdată de șine mereu
schimbătoare devine un alt pergament
al uitării

*

tu trebuie să înțelegi

lîngă mine acum nu e nimeni deși am nevoie
de oameni sau de mirosul lor să-mi spună că
va veni ziua de mîine
să-i apuc de încheieturile mîinilor și să ghicesc
după puls
dacă e joi sau duminică

ți-aș spune că viața mea e un foc din sticle de plastic
în jurul lui țigani povestesc ce drame au mai furat azi cîte poeme
i-au vîndut lui Dumnezeu cîtă pîine bună se aruncă
din oameni cîți copii din flori au născut pentru ei
viața e un alt kilogram în care contează cît ești de frumos

înțelege-mă iar
în lumea mea totul e simplu și cu o singură culoare
lumea mea e doar uneori și deodată

am nevoie de oameni să-mi spună că viața nu e
o gară în care toți semănăm unul cu altul
avem aceleași gheare sfîșiem aceeași dorință


și

încă o dumincă în care mă întreb de ce oamenii
fug de mine de parcă lumea mea n-ar fi de-ajuns
de parcă Il Grande ar număra absențele din priviri
și-ar împărți lumea jumătate trăiește la granița
dintre memorie și ziua următoare
iar cealaltă e doar un registru de stare
civilă

îți spun sincer
eu nu mai înțeleg nimic din tot ce-am crezut despre
duminică îmi spuneam că sfinții pot face orice acum ei
nu mai ajută oameni ei vor doar să fie frumoși

uneori moartea e inelul perfect cu care te dăruiești
pe vecie pierderea mai importantă e că nu vei mai fi
niciodată singur cu tine

*

încă o noapte
în care am dormit pe covor de teamă ca spasmele
să nu mă transforme într-un necunoscut neoanele
vorbeau toate o mie de fluturi ca o mie de vene polenizau
locurile în care ar fi trebuit să visez
oameni

apoi a venit ziua



afară puțin înnorat camera mea mirosea
a livadă în care absențele cădeau
ca merele coapte prin iarbă

m-am îmbrăcat de duminică și am plecat să caut
un dumnezeu în poarta episcopiei o cerșetoare
cu mîna întinsă ca o pasăre verde spunea n-are rost
toți dumnezeii sînt în mare parte la fel
aduna crucile ca pe niște vreascuri apoi
se fac nevăzuți

e ziua în care dau de băut
morților viilor sfinților
aniversez
un an de tăcere de forme de drum de ore în care
credeam că dorul de oameni ar avea poezie

afară miroase a foc de vreascuri mai vine cîte un tren
controlorul întreabă de mine eu
m-am ascuns atît de bine încît nici dacă
ai vrea să frămînți toate zilele n-ai să poți
da de mine

și dacă știi să ții un secret

fumez beau cafea nu mă
vindec

restul trăirilor le arunc la cîinii memoriei

*

tăcerile se rostogoleau ca niște mingi uriașe

sînt ok mulțumesc am răspuns de parcă aveai
o voce pentru întrebări și o voce pentru străini
cădeam
amîndoi pe o bancă tu la un pol eu
la celălalt nu știam
cine tremură și cine îngheață
încercam
o sincronizare între stări și secunde

înotam
prin ape imaginare calmă fardai lumea ta
de păpuși devenite peste noapte femei le învățai
să stea picior peste picior eu număram
degete
le păstram doar pe acelea care te-au atins
ultima oară

prin casă
umblu mai mult dezbrăcat nu mai suport
nici o piele de cînd mîinile sînt explozii solare
mă lovesc de pereți ca un fluture orb viața e o sumă de
pierderi involuntare

revendici spasme
nu sînt făcător de trăiri de-abia
pot să-mi car trupul din astăzi în mîine de ciudă
la glezna dreaptă ți-ai pus o brățară un semn că lumea
ta se sfîrșește acolo unde încep rătăcirile
mele

în fiecare dimineață albesc probabil
cînd voi ajunge la 33 părul va fi doar o pagină
pe care alții vor scrie de bine în cameră aceeași
dezordine în locul meu umbra ca un soldat ce se întoarce la vatră
în cîrje

acum
trăiesc ghemuit ca un animal de casă
oamenii nu au contur și nici sînge ei sînt
mai mult niște voci la celălalt capăt al telefonului
îmi dau sfaturi mă încurajează dacă n-ar fi tăcerea aș crede
că i-am inventat să acopăr
un peisaj selenar