Poezie - Cântecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock de T.S. Eliot

S'i' credesse che mia riposta fosse
A persona che mai tornasse al mondo,
Questa fiamma staria senza piu scosse,
Ma pero che gia mai di questo fondo
Non totno vivo alcun, s'i' odo il vero
Senza tema d'infamia ti rispondo.
INFERNUL, Cântecul XXVII, V. 51-67

Să mergem, deci, acuma amândoi,
Când seara s-a întins în zare peste noi
Ca un bolnav sub masca de eter, pe masă;
Să mergem pe-anumite străzi aproape goale,
Pe sub clădiri cu șoapte,
În albe nopți într-un hotel cu camere de-o noapte
Și-n searbăde localuri cu resturi vechi pe dale;
Străzi înșirate ca lungi vorbe plicticoase
Ce urmăresc insidioase
Să te aducă la copleșitoarea întrebare
O, nu-ntreba... "Care anume, oare?"
Să mergem, deci, în vizită.

Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.

Ceața gălbuie care-și freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care își freacă botul de ferestre
A lins cu limba colțurile serii,
A zăbovit prin bălți și prin canale,
A luat apoi pe spate funingine din hornuri,
Alunecând de pe terasă, dintr-o dată a sărit,
Și observând că-i noapte dulce de Octombrie,
A dat clădirii încă un ocol, și-a adormit.

Și-ntr-adevăr, e timp destul
Ca fumul galben lunecând pe stradă
Să-și frece spatele de geamuri;
E timp destul, e timp destul
Ca să-ți compui o față pentru fețele ce-or să te vadă;
E timp destul ca să omori și să dai viață,
Și pentru toate muncile și zilele acestor brațe care
Ridică și-ți aruncă în talger o-ntrebare!
Timp pentru tine, și timp pentru mine,
Timp pentru zeci de șovăieli,
Zeci de vedenii și de socoteli,
Înainte de ceai și sandviciuri fine.

Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.

Și-ntr-adevăr, va fi timp destul
Să mă-ntreb "Îndrăznesc?" și din nou "Îndrăznesc?"
Timp să mă-ntorc și pe scări să pornesc,
Cu o pată în creștet, deoarece chelesc-
(Or să spună: "Vai ce chelie!")
Cu haina, cu bățosul meu guler sub bărbie,
Și cu cravata scumpă, discretă, prinsă-n ac-
(Vor spune: "Ce picioare și mâini subțiri are!")
Îndrăznesc oare
Să tulbur universul?
E timp destul într-un minut
Pentru decizii și schimbări ce-n alt minut își au reversul.

Fiindcă le știu pe toate, da - pe toate,
Știu după-amiaza, seara, dimineața,
Cu lingurițe de cafea mi-am măsurat viața;
Știu vocile murind într-un final ce moare
Sub muzici dintr-o altă încăpere
Pot să cutez eu oare?

Cunosc și ochii, îi cunosc pe toți,
Ochi care te fixează-ntr-o frază pregătită.
Și, prins într-o formulă, mă zbat ca într-un ac,
Și când mă zbat fixat de ziduri grele
Cum aș putea să fac
Să scuip tot praful zilei și-al drumurilor mele?
Pot să cutez eu oare?
Și brațele le știu, le știu pe toate,
Purtând brățări, și albe, dezbrăcate
(Dar în lumină estompate de puful castaniu!)
Oare parfumul vreunei rochii
Din vorbă mă abate?
Brațe ce cad pe masă sau într-un șal se învelesc.
Ar trebui atunci să îndrăznesc?
Și oare cum ar trebui să-ncep?

Să spun c-am mers pe străzi înguste pe-nserat,
Privind la fumul ce urca din pipele unor bărbați
Stând singuri, în cămașă, la ferestre?

Mai bine aș fi fost clește tăios
Gonind pe fundul mărilor tăcute.

Și doarme-amurgul sub atâta pace!
Mângâiat de degete lungi,
Adormit...obosit...sau poate se preface,
Aici, alături de noi doi, întins pe-acest covor în dungi;
Voi fi destul de tare, după ceai, prăjituri, înghețată,
Să-mping momentul pân-la criză, dintr-o dată?
Dar deși am plâns și-am postit, deși am plâns și m-am rugat,
Deși mi-am văzut capul(ușor chel) dus pe tavă,
Nu sunt profet - problema nu-i prea gravă;
Mi-am văzut grandoarea pâlpâind abia
Și-am văzut eternul Lacheu cum îmi ținea blana și chicotea,
Și, pe scurt, m-am speriat.

Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ca după ceai, dulcețuri și porțelanuri fine,
În conversație cu tine,
Ar fi avut vreun rost ca, surâzând,
Să dau pe față ce aveam de gând,
Și, îndesând tot universul ca într-un balot,
Să-l împing spre întrebarea copleșitoare
Spunând: "Sunt Lazăr cel sculat din morți,
Mă-ntorc să vă spun totul, absolut tot" -
Când aranjându-și perna sub cap, oricare
Putea să zică: "Nu,
Nu asta am dorit."

Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ar fi avut vreun rost,
După amurguri, parcuri și străzi abia stropite,
După romane, cești de ceai și rochii târâte pe covor -
Și câte altele de genul lor?
Nu, mi-este imposibil să spun tot ce gândesc!
Dar, ca și când lanterna magică ar fi zvârlit nervii-n desene pe-un ecran,
Nu ar fi fost cu totul de prisos
Ca una, așezând o pernă sau aruncând un șal pe jos,
Întoarsă către geam, să fi rostit:
"Nu,
NU asta am dorit."

Eu nu sunt prințul Hamlet, nici nu urma să fiu,
Sunt lordul șambelan, fac parte
Din cei care împing acțiunea mai departe;
Dau sfaturi prințului, nu șovăiesc, eu unul
Plin de respect, sunt gata oricând să fiu util,
Știu să mă port, precaut și meticulos,
Rostind frumoase vorbe, dar prea puțin subtil,
Iar uneori sunt chiar caraghios,
Da, uneori într-adevăr, eu sunt Nebunul.

Îmbătrânesc...îmbătrânesc...Ar trebui un pic
Manșeta pantalonilor să mi-o ridic.

Să mușc fructul dintr-o dată? Să port părul dat pe spate?
Pe faleză-n haine albe de flanel mă voi abate.
Auzit-am cum sirene cântă-n larguri depărtate.

Nu cred că eu sunt cel sortit cântării.

Le-am văzut pe valuri călărind în larg.
Pieptănând al spumei păr căzut pe spate
Apa albă, neagră joacă-n vânt, se zbate.

Petrecem în iatacurile mării,
Lângă nimfe care poartă alege roșii-brune stăm,
Până ce voci omenești ne trezesc, și ne-necăm.

traducere: Ștefan Augustin Doinaș

agonia romana v3	Agonia - Ateliere Artistice \| Reguli \| Mission	Contact \| Înscrie-te



Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara