Zâmbește luna când lasă-ncet să cadă
Înspre pământ, lumini, prin nori de catifea,
Zvâcnește-n floare caisul din livadă
Și în petală-i curge lacrimă de nea...


Frustrate timpuri venite de niciunde
Se răzvrătesc la porți ce nu se mai deschid,
Cercuri de-ntuneric viscolesc secunde,
Spre ultimă redută, mâinile întind.


Din celeste brazde liniștea răsare
Și strecoară-n suflet caldă primenire.
Nu e loc de temeri, totul e uitare,
Când din zgură naște albă fulguire


Vagă strălucire mângâie retina,
Îngeri mă adună din drum necunoscut.
În somnul dintre clipe, revăd lumina
Și-n clape selenare se aude cânt...


Plânge zefirul prin merii din livadă
Când dimineața-i spală-n floare pleoapa grea,
Se furișează luna, dorind să vadă,
Rănit destin ce-adoarme-n lacrimă de stea.