Îngeri cu aripile prăfuite îmi apar în vis,
din ochii lor sclipiri se scurge ceară,
în palme poartă sufletul meu fisurat de timp…

Undeva pe o creangă de salcâm
florile scuipă sânge,
în ochii mei doar plăgi de amintire
și zbuciumul acela aparent inofensiv,


când toate aceste constrâgeri ale vieții
mă încearcă pentru a nu știu câta oară,
când cetele de aștri se zdrobesc printre nori,
iar clipele neefemere rămân undeva uitate,
îngerii se scutură de praf
și mă invită în spațiul lor unic, sideral

și nimeni acolo nu mai moare
iar rănile toate sunt izvoare,
… cetele de aștri, și ele, renasc.