Atât de tristă încât punctelor wireless
să le pice semnalul și mașinilor în plină
viteză pe centură să le sară capacele.
stai cu mâinile încrucișate și azvârle din ochi
flanele care îmbracă strania curgere din jur
căci nimic din ceea ce e aidoma pielii tale
nu poate fi tatuat, atins sau înțeles
așa cum se întâmplă
când impasibili ochii tăi
cercetează cerul după unghiuri drepte
și deschideri fosforescente
când saliva dintre buzele tale
e cel mai bun conductor care asigură
trecerea cuvintelor
și dincolo de pauza care desparte
siluetele noastre
berze amețite ne poartă-n cioc
tristețile ca pe niște copii gata să se nască.

eu știu că nu te-ai mai gândit la mine
c-ai așternut mochete de pași în lung și-n lat
peste momentele în care ne sfâșiam cămășile
iar frunțile noastre tremurau una într-alta,
gleznele ne stăteau în palme
ca într-un concediu fără plată
și telefoanele noastre erau
presărate la întâmplare cu apeluri pierdute.

În general însă, de-a lungul Mănășturului,
gropițele tale incerte
sunt două hotspot-uri în care
orice zâmbet se conectează fără probleme
la obrajii tăi,
și de ciudă să nu te împartă
cu alții, parcurile și șoselele
se golesc

iar tu prostuțo crezi că asta te face singură
și reduci totul la absență.

eu însă cred că asta te face să te așezi
pe o bancă
și reduc totul la liniile sprâncenelor tale,
privirile fixe la neînțeles,
adun rezultatul cu brațele mele
cu care îți înconjor genunchii
și cu arătătorul îți desenez
un X pe buze.