Paul Constantin
București 6 Mai 2008.




Timpul este neîndurător cu mine,
Și mi - a creat un mare handicap,
Cum pomul pierde toamna frunze,
Mie îmi cad dinții și părul de pe cap.

Însă pârdalnica de inimă se vrea,
Precum la douăzeci de primăveri,
Iubește tot la fel de mult femeia,
Uitând că azi e „mâine” și nu,„ieri”.

Căușul palmelor le simte încă sânii,
Nările păstrează suavul lor miros,
Le simt alături, etalându – și nurii,
Doamne ce bine - a fost și ce frumos...

În dragoste mă folosesc de amintire,
Pentru că trupul nu mă mai slujește,
Deși inima mea, mustește de iubire,
Asta e bine, dar la ce îmi folosește?

Timpul nostru înaintează implacabil,
În drumul său rapid către eternitate,
Acest traseu știți bine, e ireversibil,
Când te trezești, deja ești în etate.

Mă adresez celor ce azi sunt tineri,
Asigurându – i că și eu așa am fost,
Iubirea e cea mai scumpă din averi,
Nu traversați această lume fără rost.

Profită tinere dacă - ți permite viața,
Iubește tot ce e pe lume mai frumos,
Când pe mosor, se va termina ața,
Să - ți spui : - Am fost un norocos!