știi, îmi spuneam ieri că
dacă singurătatea mea ar avea formă
ar fi desigur un cerc
închis și sigilat
prin care tu nu ai putea pătrunde

și eu mi-aș strivi trupul de rotunjimea lui
căutând căldura dintre mâinile noastre
și freamătul răsuflărilor
dar între mine și pereți e mereu aceeași răceală
aceeași frică de a mă izbi de mine însămi
niciodată îmi spuneam
imprevizibilul nu va mai fi la fel
numai colțurile pot ascunde secrete și umbrele
dar singura umbră în care mă mai pot ascunde sunt aceeași eu
cea care fuge de răni și de întuneric
cea care se ascunde în pumnii tăi preferând să fie strivită
decât uitată

știi, dacă singurătatea mea ar fi un cerc închis
mi-aș lăsa unghiile să crească mari mari de tot
ele ar răni undeva în perfecțiunea singurătății mele
un colț prin care tu să pătrunzi
până în inima cercului deschizându-mă