Îngerul morții ieșise în zori la secerat,
avea unealta înroșită de sânge
și călărea un cal negru, înaripat,
fără să-i pese
de cel care cade sub lama tăioasă și plânge
că viatăța lui pe neașteptate s-a încheiat.
Cerul se cutremura de trăznete,
gemând lung, înfundat
în timp ce soarele era batjocorit
de milioane de suflete
pentru că nu a mai stat ascuns
și le-a trădat
când, fără grijă, peste zare a rasărit.
Lumina plângea îngenunchiată,
frântă la umbra ruinelor crescute în noi,
ziua tremura fără vlagă, speriată
că pământul va rămâne gol,
acoperit cu umbre și noroi,
iar tot ce fusese suflare
se scălda într-un timpuriu asfințit,
își îmbrăca acea cămașă țesută de uitare
și se întorcea în neantul din care a venit.
Îngerul morții trecea triumfător
peste tot ce omenirea a clădit;
nu mai era apă în nicio fântână, în niciun izvor
și nu mai era niciun suflet viu, rătacit.



Dar, pe o margine de drum
din noroi, sânge și lacrimi s-a ivit,
scuturându-se de negură și scrum
cel pe care noi l-am răstignit.
Coroana lui de spini înflorise
și nestemate de lumină îl împodobeau;
era urmat de cortegii
ce cu mintea nu pot fi cuprinse
de duhuri credincioase, care-l venerau.
Plutea măreț și liniștit
peste pământul scufundat în întuneric,
de pacatele lumești rănit,
mistuit de viermele și el vremelnic.
Și totul, încet, în jurul lui se lumina,
nimic nu mai era cum a fost,
dispăruse suferința, ura și vina
și fiecare suflare își afla un nou rost.
Îngerul morții zâmbind, se oprise,
era trist și totodată mulțumit,
misiunea lui de purificare se îndeplinise
și Dumnezeu era din nou slăvit
de toți cei care îl iubeau cu ardoare
și s-au sculat din înbătrânitele morminte,
când răsunând al trâmbițelor chemare,
lăsară locul altor nevolnice oseminte.