Dincolo de linie


Potcoave reci și nemiloaase
galopau în inima mea
îmbujorând copacii și zborul
păsărilor călătoare
Au zăbovit un timp
pentru a zgâria în sarea
încrețită pe dorul
de tine

Două au nechezat
copacii și-au plecat frunzele
în semn de recunoaștere
Săgețile trimise de soare
s-au înfipt adânc în răsuflarea mea
răscolindu-mi amintirile crăpate
și singure
Atunci am vrut să migrez odată cu păsările
însă aripile mele erau mult prea ude
iar steaua mea căzută
Am vrut cuib să-mi fac
dar aerul părea din ce în ce mai tare
și păsările sângerau

Alte două potcoave – surde și mute
le-am ținut minte
Neputința lor m-a întristat
și în același timp
mișcând cu două degete aerul
în cruce
am strigat:
“La început a fost cuvântul
și cuvântul era la Dumnezeu”

Totul a revenit la normal:
frunzele tremurau pline de viață
păsările migraseră nestingherite
caii încă se vând în iarmarocuri
doar locul în care am zăbovit
era mult prea sărat