Tăcut plânge lumina-n cânt.

De pe culmile inimii, cu-aripi de gând
Îmi fac avânt spre înalt.
Sublim albastru-mi curge în vine,
Tremură carnea-n versul ce țâșnește
Ca sângele sub biciuiri de raze...

Și ochii mi-au orbit de mult,
mai știu că zbor spre cer
doar prin arsura ce își taie drum în trup.
Cu cât mă-nalț, cu-atât mă frâng,
puterile-mi slăbesc, mă prăbușesc. În mine.
Fiorul înserării îmi strânge-aripa protector
În jurul geamătului înflorit.

Îmi aflu inima zdrobită de-un cuvânt,
din care-acuma un căuș de apă izvorând
îmi spală chipul. Oh, limpezimi!

Acuma știu. Îmi fac din nou aripi,
dar nu le mai călesc în visu-mpătimit,
ci în lumina picurată-n rugăciune
le dau esență de lumină.
Nu-mi mai vor arde, și lumina însăși
le va atrage-n sânu-i ca pe ce-i al său...