un saxofon aburind țese povești între cărnurile noastre
acoperite de inhibiții și prejudecăți
de privirile bătrâne ale altor cărnuri aproape moarte

iată-ne pradă acum unui dans leneș și cald ca un tors de pisică
și iată cum ne dezintegrează mai mult decât ne unește
memoria ca o improvizație fragilă de amintiri
inima mea doar o pungă cu bile de sticlă
printre care se strecoară haotic oase de pește
mecanisme ruginite ale căror ferestre vibrează
forțate de închipuiri

și dacă timpul e făcut pentru așteptare
nu așteptarea asta fremătătoare îl alimentează
ci fierbințeala însingurării și întunericul
mijind mucegai în pardoseală în colțuri
când nu e nimeni în preajmă să mai observe

iată conceptul aproape frumos de umanitate
de care încă ne zbatem să ne-agățăm
eu și omul lup deopotrivă
și iată cum inima se mototolește singură
în coșul pieptului