Nu știu dacă trupul e sau nu al meu
Sau doar spiritul
Nu mai știu nici dacă sunt gazdă or oaspete
Nu mai știu nici dacă pământul pe care calc
Mă ridică sau mă doboară
Nu mai știu nici dacă la capătul luminii seara e seară
Or dacă în miezul nopții
Intunericul se cheamă , se latră- cotarlă,
Nu mai știu nici sensul nunților-
Ce flocăială
Nici trecerea porții bisericii cu inima goală
Nu mai știu nici rolul mamei
Nici ce-i un tată
Or ce-i un frate or o soră
Ce năclăială perfidă pe șevaletul existenței
Nu mai știu nici dacă mă îndop cu zile
Or dacă nu cumva pierd prin buzunarele oripilării
Secundele morții
Nu mai știu nimic ce poate fi țintă,
Nu mai știu nici dacă aripa e noroi
Nici dacă ploaia plouă-n noi
Nici dacă norii au peron de așteptare
Nici dacă foamea este acră
Nici dacă patima e seacă
Nici dacă deșertu-i înfrunzit și viu
Nici dacă verdele întors pe dos e spaimă
Nici dacă lumea-n care mă învârt mi-e haină
Nici dacă soarele e-o blană ce mă încălzește
Nici dacă vara nu e iarnă
Nici dacă sluga împărat se cheamă
Si nu mai știu
Nici dacă înăuntru sunt afară
Nici dacă dragostea e-o palmă sau un pat
Nici dacă îmi sunt angajat
Să-mi număr zilele de vată
Nici nu mai știu nimic de soartă
Nici de fatidic nu mai știu
Ce știu este că știu nimic
Ce mă aruncă și mă cheamă
Ce mă adoarme și mă-ndeamnă
Să fiu pădure-naripată
Sub semnul gândului pustiu.