Marea dilemă este nașterea.

Acum lumea se cutremură.
Se rupe catapeteasma. Pământul se întunecă.
Tună și fulgeră fără potop.
Þipă păsările lumii negre în cer
După puiul ce le-a căzut din ciocul de fier.

Și cum se poate să mă fi născut
Dacă, nicicând nu am avut
Întuneric și lumină, pământ sau apă.
Nici sapă să reavăn pământul.
Nici sămânță să cadă unde-o vrea vântul.

Ori poate voi fi îmbumbit nenuntit
Din trupul viței sângerândă în primăvară
Când se taie întâia oară spre rod negândit
Lăstarii ce anul trecut nu au rodit!...

Și de ce port aripi în spate
Și aură, și spadă, și platoșă grea?
De ce zbor? De ce focul arde în mâna mea?...
Cine putea să mă nască?
Ce uter matern m-ar purta?...

Știu ce se va petrece, ce va urma.
Știu cine va muri și cine va învia.
Străbat timpul și spațiul… Pentru mine
Nu există moarte, nici viață: doar ființe divine.

Nu o cunosc, însă, pe mama mea.
După ea plâng, deși lacrimi nu am.
Pentru mine marea dilemă e nașterea.
Clipa în care lumea în ea mă primea.