În casa noastră de sticlă
oamenii intră, beau o cafea,
râd și fac conversație,
ne povestesc despre ei, despre alții,
despre cearta din iunie,
fumează țigări scumpe
sau ieftine,
ne fac cinste cu bere
și ne invidiază
pentru lustra de cristal fals,
își expun cu mândrie pântecul
din care mâine va ieși un copil,
sau brațele vânjoase și arse de soare
cu care au săpat, au construit,
au ridicat lemne,
apoi își îmbracă paltoanele,
își încalță cizmele sau bocancii,
își înfășoară fularele la gât,
ne sărută
și pleacă,
promițând că vor reveni,
invitându-ne să le întoarcem vizita,
iar noi îi vedem acolo,
prin pereții de sticlă,
pregătind cina,
spălând rufe,
dând o petrecere sau făcând dragoste,
ieșim la plimbare prin fața lor,
mai intrăm, uneori, în alt bârlog,
în altă casă de sticlă,
unde oamenii intră, beau o cafea,
râd și fac conversație,
ne povestesc despre ei, despre alții,
despre cearta din iunie,
până când găsim imposibil
să mai suportăm cerul
și murim,
regretând că nu se întâmplă nimic,
niciodată.