De cer ți-e frică să lași stelele din mână.
Pe caii noștrii îi bate soarele, pe pielea lor măruntă
alunecă întâiele sărutări întâiele.
Nu se pierd capetele cu care ținem de ham;

scutul nostru e o rază galbenă din care rod toți
gândăceii: de cer ți-e frică să lași stelele din mâna
- la o margine a ta se înscriu vasele grele la o margine
a ta se înscriu bărcile putrede.
Zâmbeam, noi zâmbeam încet pe sub borul pălăriei
noastre, într-o zi aveam să aducem gura asta pavăză
mării de lumină în care ne pierdeam numărul,
într-o zi, aceasta avea să fie inima noastră
doar bună și doar în firul nostru ea o să asculte cum
mergem prin deșert cum caii noștri sorb nisipurile
cât de delicat ne trecem mâinile în moarte
cât de repede ne schimbăm pașii cât de domol
ne arcuim sprâncenele că e un vis de ceară că e un
vis de ceară, că doar de cer e frica să lași stelele
din mână.