tu mi-ai zidit în carne mănăstiri

în clopotul lăsat de veghe
înverzea iarba
mai înaltă decât o singurătate

să plecăm de la zidul alb
ziceai
de la altarul așezat pios
între nopțile noastre

să trecem apoi umerii
clipelor
prin urechile altui timp

dar eu mă topeam
ca o monedă
în palma cerșetorului

cu delfinii coapselor
ademeneam
sfinții pereților

acum locuiesc în cerul al nouălea
pe stânga

bate o singură dată