vorbim ca orbii într-una din zilele lor fără mâncare despre întâmplări repetate, picăturile de apă de pe zidul din jur, strângem frunctele în jurul nostru, strângem găvanele ochilor pe tot ce prindem în setea zilei, se fac orele cât o lucarnă în care răcoarea mai are de stat iar noi îndurăm toată pânza de maci în scorbura nărilor

ne e foame, oasele înghit grădina și sunetele seci ale plantelor, ne e o foame sătulă, verde, scursă din ură, pânzele aproape de pielea udă se coc în soare și insectele roiesc dincolo de lumină, dar ce-am face cu foamea asta dacă am fi doar oameni care dispar și nu au nevoie de ținte precise, nu dau mâncare și apă celor vii

o înfățișare narcotică se rupe și se târăște până la cea mai apropiată umbră, sălbăticia, rostul gemetelor, toată răcoarea care ne părăsește, răul din pori și mângâierea uitată. toate sunt aproape de visul care ne va cuprinde la noapte, zidul din jur e făcut să dureze plin de cuvinte, înecuri și icnete, de aceea rupem din el cu mâinile

încercăm să rezistăm după ce omul de dincolo de zid a plecat, a mângâiat-o pe marta pe creștet și i-a spus: ce frumos vorbești în ultimul timp, ce cald e atunci când știi toate poeziile de la serbare și foamea orbilor se mărește, e cât o fetiță care a luat azi vacanță și tace