Îți amintești de vremea cand eram doar noi
în universul pustiit de clipe
si ne iubeam printre aripe
de ingeri uzi de-atâtea ploi

timpul încremenise peste pleoape
ce nu-ndrăzneau să mai clipească
din noapte zorii nu voiau să nască
știindu-ne atâta de aproape

cu razele-i de-argint, geloasă, luna
ne-nveșmânta-n mătase de cocon
și se-auzea doar plânsul monoton
al ploii ce ne urmărea într-una