E timpul-cu lama lui boantă mă taie.

Rămas-au din sânge și lacrimi-pâraie,
din carnea cuminte, servilă în haos,
doar mâinile ce pe stilou se-ncovoaie
și-o ciuntă statuie stingheră-n pronaos.

E gândul-caninii ciobiți ce se-nfruptă.

Mi-e trupu-n morfină, renunță la luptă,
sunt prada dedată, aorta mi-e seacă,
văd dinți cu ochi roșii - alaiul de nuntă;
unit mi-e nimicul cu steaua ce pleacă.

E liniștea pietrei cu iz de furtună.

Nomazi heruvimi, fără gazdă, m-adună,
icoane se-nclină și-mi suflă odihnă,
se-ntoarce la ciotul de gheață, o mână,
cealaltă ezită...rămâne să vină.

Tăcerea-cântare de laudă, mută,

cioplește liturgic caverna mea slută.
Ecoul melodic, a ploaie de vară,
est transitus Domini. Fruntea-mi sărută,
mă naște poveste, mă piere povară.