la ora amiezii, îmblânzitorul de șerpi de la piramidă opri-n secunda cadranului solar. dintr-o pelerină largă, cu buzunar, scoase o oglindă ovală și-un zar... te las să vezi un pic din poveste... încă nu-i căzută cortina și-n cântecul cartierului sunt prea multe voci... nici lătratul Ponnei nu-i cel care... prea multă lume... privește! aici revedeam totul de la început...

în miezul miezului de vară, între abstracții și tăceri,
se adunau dureri de seară și un zefir cu adieri.
și își spuneau, așa-ntr-o doară, cum se făcea și cum era
când, din nimic și o fereastră, în ceașca mea căzu o stea.


iar Ea, din focul ei, născuse o lume-ntreagă de-ntrebări
de prin neștirile durerii și din mai multele mirări.
m-am adunat atunci din lume și din nespuse amintiri
în (Y)-ci, ramuri de memorii, am refăcut șapte iubiri.



aici e locu-n care lumea o întâlneam ca într-un vis,
pe puntea vasului cu vele, în vântul marelui abis.
o șoaptă se lovi de mine. o clipă am crezut c-o știu,
dar s-a pierdut străfulgerândă, în focul gândului cel viu.


am căutat atunci în ceașcă și am văzut cum se făcea
că doi și trei și cinci și șapte să țină-n 8 coada de stea.
acum, că știu că-i o cometă și nu-i un simplu meteor,
refac povestea cu planeta și marinar-aviator...


multă vreme am vrut să ascund accidentul lui Alexis când, pe furtuna de vară, s-a lovit cu aripa planorului de arborele sângelui... atunci apăruse în cafeneaua scriitorilor anunțul: pierdut papagal vorbitor. găsitorului recompensă. răspunde la numele de Remmy cu înjurături marinărești. amănunte în casa cu iederă, numărul 17 de pe Stradela Vântului...

într-o zi, sub anunț, o însemnare:

... găsit papagal vorbitor. răspunde la numele de Remmy cu înjurături marinărești. numărul 17 nu există...

e miezul miezului de vară și-n vârf e cald și-i plin cu vânt
de unde ești tu, pe o curbă, e punct de viscol și de gând


dar nu-i din ce era să fie, o piatră simplă din izvor
și nici din ce e numai cântec și artă-n forma ta de nor


mă joc în flacăra ce știe să ardă blând, să facă rod
și țes cu ața care leagă, să fie vis făcând un nod.
opresc că-i zicere de scară a rostogol și-a Infinit
și nu deschid la nimeni ușa și fug de cei ce m-au iubit


nimic în urmă. nu las semne și nici nu fac din nor să plouă
trimit un fulger ce brăzdează un cer cu stele și cu rouă...
opresc în ploile de vară și strâng un munte cu păcat
să fie lumea mea o holdă, cu gând de trăsnet întâmplat...



în poezia serii pline, dintr-o Lactee-n miez de vară
sunt vise-n sorții amânării și-s amânări dintr-o ocară
acum las gara cu deșertul și-n visul vechi mai pun un bob
ca să robească amintirea, să fericească încă-un rob


eu știu cum se făcuse lumea, să fugă când e foc și-s ploi,
dar marinar ce sunt prin stele stau singur mult și-s plin cu voi
cei rătăciți într-o găleată, în ceașca de cafea și-n joc
și pun iar zarului 8 puncte și-l măsluiesc să am noroc


provoc o vijelie vie și-n fulger țin scântei de ieri
și-n amânare țin plăcerea de naștere fără dureri...


azi noapte l-am visat pe dumitru mazilu, își mărturisi visul dresoarea de fluturi. tac ca fata care stie, că nu-i doar vis și nu e cod... o văd cum face iar un nod... l-am visat că-mi dresa crocodilul. îl învăța să asculte, să sufle-n fața șapte a zarului și din puncte să scoată șoapte. numai că din fața Unu ieși un balon de săpun care-n clipa de care-ți spun se opri unde vezi și tu...



Constanța, 16 iulie, 2008, (12:21)