Îmi par stele luceferi și luna ascunsă după zare.
Vântul nu mișcă ramurile. Măslinii crapă bumbii-n floare.
Fruntea de stâncă o ridică peste pământul fără umbră.
Nimic nu ar vesti că moartea-n cer și pre pământ se umblă.

Izvorul vieții pietrele le spală. Cu un suspin din suflet.
Tu faci apele sânge și-n gând munții îi muți în cer.
Nu are ochii cine-ți șterge. Îngeri murmură a cântec
Ascunși prin ramuri sânt atenți încinși cu sabie de fier.

Adâncurile se ridică. Războindu-se gândul se desface.
Cu ochi roșii privind, fără să creadă, îngerul nopții tace.
Fierbe, macină stelele ce trec și oastea și-o ridică.
Blestemă cu sudoare. Potopului dă lumea în fiecare clipă.

Hăurile vremii fierb în sufletul său fără-a avea simțiri.
Cu armele de foc, de smoală, de pucioasă cu neștiute firi.
Ar arde-n el pădurea cu ramuri de măslini și toată omenirea.
De ar putea ar șterge din infinitul Vieții chiar și dumnezeirea.

În inimă, învăluit în foc și fum, se roagă Domnu-n taină.
Pe fruntea Sa se văd boabe de sânge ca-n dimineți de rouă.
Cresc pietre unde cad și lumea într-o altă haină se îmbracă
Câmpii se albăstresc, culori ce ne inundă lumea nouă.

……………………………………………………………

Murmură numai glasul. O rugă se încheagă. O mulțumire.
Un cânt de mamă pare-a fi. Se-aud cum izvorăsc suspine.
Mahrama sufletului acoperă privirea. Nicicând nu am să duc
Ce îngerul mi-a spus: dureri uscate,-amare ca frunzele de nuc.



Lucian Mircea Nincu: 26.04.2006.