Sunt drumuri pe care le facem noi, locuri perfecte pentru ascunziș
ca niște scorburi în apă
câțiva cai somnambuli desprinși de herghelie,
apoi vine noaptea să ia din liniștea noastră să le împletească iarba înaltă
somnul adânc în roua de pe pleoape
rece somn fără casă.

Este o întrecere stupidă pe viață și pe moarte
în care finalul nu are nicio importanță.
Alergăm înainte, strângem fructele de jos.
Josul este o prăpastie.
Încălecăm bicicletele și ne închipuim coama albă de care ne lipim obrazul.
Prăpastia devine nouri,
iar noi fragment de poveste ce ne ține captivi în vis.
Ochii ating dimineața umedă.
Sorbim soarele dintr-un păhar de argint ornamentat cu flori.
Caii pasc florile de lângă apă în același loc intangibil.
Nu știm nici azi dacă au adormit.
Un bătrîn într-o haină murdară portocalie se apropie.
Ei nu se tem ei, mănîncă din palme.
Noi suntem mici, așa ne simțim.

Când văd câte o căruță gonind pe aleile șerpuite
mi se pare foarte frumos că mai există așa ceva
și totodată biciul furios îmi ajunge până la stern.
Este o translație ca atunci cînd cineva jignind un om drag ție
te jignește pe tine
și asta maerge în planul subconștientului
asta nu se grimează cu nimic.

Cântecul de leagăn avea un efect anestezic, adormea și un elefant,
dar caii nu se prăbușeau, doar își urmau drumul elegant.