Se numeşte oare moral

cuibul privighetoarei şi al ei madrigal
sub acoperişul unui staul
în locul palatului regal

Se numeşte oare moral

nici o rază de lună sau soare
numai oțel rece eul mereu în față

Se numeşte oare moral

ilegal la marginea decăderii
şi asta tot pentru toți absolut egal

Se numeşte oare moral

„Deponează țipar în univers
egal cum curge râul!”



[Traducere: Anton Delagiarmata]

Gânduri după lectură

Nu îl cunosc personal pe Miroslav Dusanic. Nu ştiu mai mult despre persoana sa, decât vrea el să-mi spună prin datele sale biografice de pe acest site. Este acasă la Hildesheim, în partea de nord a Germaniei, în Saxonia Inferioară.

Şi iubeşte glasul privighetoarei. Asta e mai mult decât un ciripit banal, este cântecul care îl însoțeşte pe omul Miroslav Dusanic într-o zi nouă sau în tainele serilor târzii. Luscinia megarhynchos – privighetoarea, sursă de inspirație pentru poeți şi compozitori. Şi poetul în Miroslav Dusanic îşi cere dreptul de exprimare, de evaluare a sentimentelor şi turnarea lor în cuvinte. Poetul planează pe aceleaşi lungimi de unde cu madrigalul privighetoarei , deci la cele mai înalte cote ale artei sunetului natural.

Arta într-o societate în care predomină valoarea materială în detrimentul celei spirituale rămâne un copil vitreg. Sensibilitatea poetului înregistrează această stare de fapte. Îşi doreşte pentru arta adevărată, naturală, izvorâtă din sentimentul pur un domiciliu regal. Pericol de sentimentalism ieftin? Nicidecum. Citim o poezie de critică socială, scrisă la cel mai înalt nivel metaforic.

Cum se împacă omul cu o lume predominată de oțel rece în loc de lumina lunii şi a soarelui? Mulți îşi pierd capacitatea de a-şi orândui viața de toate zilele după reguli altruiste. Solidaritatea devine o noțiune fără ancorări în viața societății. Indivizii văd tot mai mult numai propriul eu.

Alții rămâni singuri la marginea decăderii. Strigătele lor după ajutor, după contacte sociale, după înțelegere şi încurajare rămâni neauzite. În mințile lor se formează întrebări fără semne de întrebare: Se numeşte oare moral

Porțile spre o lume metafizică se deschid larg. În spatele ceții eterne aşteaptă ospitalitatea visată. Miroslav Dusanic se află în căutarea patriei pierdute. Nu o va găsi pe aceste meleaguri germane. Bosnea, plaiurile lui natale rămâni însă departe, se îndepărtează de zi ce trece, geografic şi spiritual. Îmbătrînirea constituie o condiție sine cva non pentru acest proces regretabil şi – din păcate - inevitabil.

Şi ce facem noi? Ne înfruptăm, savurăm roadele intelectuale, lacrimile lirice ale unui dor veşnic pentru o altă lume, decât cea în care a curs cerneală pentru acest dialog apatrid personal – plural.

Poate numai o lume intermediară între lumea râurilor şi restul universului promite şanse de salvare. Dar şi acolo numai scrisul, chiar dacă are alte forme vizuale, va aduce alinarea dorită, indiferent cum curge râul.

Nu-l cunosc pe omul Miroslav Dusanic nici după lectura acestei poezii, dar simt că m-am apropiat puțin poetului acestor versuri, deopotrivă revoltătoare şi de o admirabilă sensibilitate sufletească. Şi mă gândesc că poate totuşi au dreptate cei care afirmă că o operă literatură nemuritoare poate să se nască numai din cele două extreme: fericire şi durere.

Anton Delagiarmata