e prea devreme să fie ieri
și prea târziu pentru mâine
astăzi nu se va termina niciodată

tot acest mers cu capul în nori
a fost pentru a avea de unde cădea înapoi
în cămașa de forță a gravitației

noi sfințim focul
când zburăm, înnebunesc înălțimile
când cădem, sângerează florile de cireș

din adâncimile pământești ale albastrului
și roua pe buza aspră a ierbii
ne răscolesc somonii incendiați sub piele, demonii

nici o ploaie nu îi îneacă în resemnare
nici un gând nu îi astâmpără
joacă-mi voința de lemn pe degete, nestăpânitule

nebunule, frânge-mi apele, mâinile
ghemuiește-ți gerunziile în mine, să le simt dinții
cum învinețesc corpul absurd al realității
asfințind-răsărind între ochi și genunchi