e un cuvânt
care călătoreşte în aer,
şi odată cu el
un timp care se pierde.
avem nevoie de linişte
aşa cum câinii au nevoie
de oase îţi spun.

trebuie cumva
să putem închide ochii,
ca totul să treacă
iar noi
să putem alerga
şi să ne doară creierul
înaintea picioarelor,
să ne doară gândul înainte
de a avea idei
buzele
înainte de a putea spune:

eu sunt o foame pentru tine
o foame cu mâini şi picioare
care vine şi te izbeşte în stomac
ca un pumn.
din necuprins vin eu
din nevoia de smulgere
din neputinţa de a spune
despre tine
tot ce se poate spune
tăcând cu ochii închişi.

ceea ce sunt e deopotrivă
egal cu ce nu pot fi -
mâna mea reuşeşte
să se numească aproape
aşa cum acest moment
se poate numi timp,

şi odată ce
lucrurile decad din starea lor fixă
şi fiecare primeşte din oficiu
un motor şi se cară
în zare

apar tot felul de sentimente.
expresii nebuneşti
proiecţii ale ochilor tăi
în pelicula albastră a cerului.
din artere pluviale înalte
foi cu numere de concurs
cad şi se lipesc
de spatele cuvintelor
care o iau la fugă
spre tine -

valuri seismice ce izbesc
timpanele tale,
glitere cristaline căzându-ţi
pe unghii
picături prelungi de spumă de păr
care se scurg
pe ceea ce ar trebui să stea
într-un fel anume, între noi.

- iată cum toamna ca un pullover
se mulează pe umerii fiecărui
copac spui tu,
şi vocea îţi tremură nefiresc,

- iată cum conducta
plină de galben a lui septembrie
pocneşte şi inundă
parcurile spui tu ţinându-mă de mână.

- iată cum la ora 3 noaptea în parcul central braşov
jandarmii se apropie de noi
îţi spun eu,
sper să am buletinul la mine.