În noaptea asta vreau să mă porți în brațe
până la capătul universului.

De acolo, ținându-ne de mână ca prima dată,
să ne aruncăm râzând în hăul de dincolo,
să ne urmărim o vreme căzând
și să ne întoarcem tot pe acolo,
să facem dragoste pe muchia lumii,
acolo unde adesea e noapte, dar și mai adesea nu e nimic,
să luăm nimicul în brațe și să-l iubim și pe el,
pentru că suntem încă tineri și buni la inimă,
să aruncăm cu praștia în meteoriți,
știind că nu-i vom lovi niciodată,
din același motiv absurd pentru care nici meteoriții nu ne lovesc visele
decât foarte puțin și atunci din greșeală,
să stingem luna pentru o clipă,
ca să ne ascundem sărutul,
să ne lăsăm pașii pe Calea Lactee
pentru vremea când vom avea copii

și să ne retragem mai apoi pe la casele noastre,
ascunzându-ne încă puțin, încă o vreme,
de dimineață.