Frați oameni, care după noi trăiți,
N-aveți spre noi inime împietrite tare,
Căci mila voastră de ne-o dăruiți
Domnul vă va primi mai cu-ndurare.
Cinci, șase, iată-ne-n spânzurătoare,
Iar carnea, îmbuibată altădat'
De mult e putrezită de păcat;
Ni-s oasele cenuși și spulberare.
Nu râdeți de necazul ce ni-e dat,
Ci să-l rugați pe Domnul de iertare!


Frați de vă zicem, să nu ne priviți
Cu scârbă, chiar de moartea ne-a pălit
Prin mâna legii. Însă bine știți
Că nu toți calea dreaptă au găsit.
Rugi pentru noi, acum că am pierit,
Spre Fiul Preacuratei să-nălțați,
De mila Lui să nu sfârșim uitați,
Ferească-ne de iad și fulgerare.
Ci morți suntem, să nu ne tulburați,
Ci să-l rugați pe Domnul de iertare!


Ploile ne-au muiat și ne-au spălat,
Soarele ne-a uscat și înnegrit;
Corbi, coțofene, ochii ne-au scurmat,
Bărbi și sprâncene ni le-au ciugulit.
O clipă de hodină n-am găsit;
Încoace-'ncolo vântul de-a suflat,
În voia lui mereu ne-a legănat,
De păsări mai ciupiți ca niște degetare.
Să n-aveți soarta noastră niciodat',
Ci să-l rugați pe Domnul de iertare!


Isuse, Prinț al lumii, mila Ta
Păzească-ne de iad, să nu ne ia
Nici sufletul plocon, nici altă dare:
Oameni buni, nu ne luați în zeflemea
Ci să-l rugați pe Domnul de iertare!