Tu nu stiai să tragi o înjurătură,
Nu puneai pic de alcool în gură,
Nu beai cafea și nu suportai fumul de țigară,
Cu toate astea erai pe dinafară.

Erai vesel, râdeai și zâmbeai mereu,
Cu toate că-ți era destul de greu.
Așa era mereu făptura ta,
Cu toate că viața, era din ce în ce mai grea.

Compun versuri și scriu poezii
Tu nu ai de unde să ști.
Aș vrea să își recit câteva,
Dar tu nu le poți asculta.

O, Doamne, de ce eu nu am vrut
Să scriu aceste poezii, mult mai de mult
Atunci și tu ai fi știut
Ce fel de tătic ai avut.

Aș vrea să scriu mai mult și tot mereu
Să fiu cât mai aproape de sufletul tău
Când scriu, simt un pic de alinare
Deși într-adevăr inima tare mă doare.

Tu fiul meu drag și bun,
De tine ce să mai spun,
Ai fost precum o fată cuminte, foc,
Cei ce te-au cunoscut, uimind pe loc.

O, Doamne, cu ce am greșit eu
De m-ai pedepsit atât de greu
Mi-ai luat tot ce aveam mai drag, mai bun
Pe care-l iubeam eu, ca un nebun.

Tu ai plecat pentru totdeauna băiatul meu
Lăsând un gol și-o rană în inima mea
Mă doare, sufăr și plâng… și plâng mereu
Căci fără tine copile, este greu.

Eu te aștept copilul meu drag,
S-apari zâmbind ca de obicei în prag
Să mă întrebi, cum mă întrebai mereu
Tăticule, ce mănânc și eu.

Acum nu mai are cine mă întreba
Tăticule, e gata masa?
Stau singur ca un cuc
Nu știu în ce parte să apuc.

Ai fost un băiat manierat
Cuminte, respectuos, bine educat
Tot ce-ai lăsat în drumul tău
Numai vorbe de bine și păreri de rău.

Până și cel mai mic copil de pe stradă
Ar fi fost bucuros și el să te vadă
Acu stau grupuri, grămadă,
și tot nu le vine să creadă.

Mă rog la bunul Dumnezeu
Ca după datină și eu
Să pot a-ți face o cruce
Până la Dânsul mă voi duce

Acum toate s-au dus odată cu tine
Eu am rămas, sunt singur pe lume
Sunt singur și îmi este atât de greu
De dorul tău vărs lacrimi… vărs lacrimi…mereu