eram în ultimul tramvai purtând șevaletul demodat
și dacă îți spun cum pictam din nou pe furiș
peisajul uitat despre lumea întoarsă din mine
prin camere cu oglinzi acoperite de cearșafuri

uleiurile îmi vibrau sub degete ca atunci
cînd ești singur și vezi în depărtare podul de flori
străvezie fata morgana
poate că am coborât demult dincolo
de la o vreme cineva adună culorile uscate pierdute
sau e urma albastrului cobalt
despre care nimeni nu a scris în decembrie

se spune că pictorii de noapte sînt datori doar cerului
eu?
doar acestor pietre de pod arse

încă mai simt caiele vii răsucite prin palme
pânzele vechi pline de mîl
printre șiruri albe de consoane
dintr-o altă carte cu pagini de nisip
osaturi litografiate subțiri de mesteceni
recenzii târzii autobiografice



17 dec 2006