Înțeleg rostul când deschid ochii și pun
în urma lor liniștea asta. Asta asta, nu te-ai
întrebat ce-i în spatele micuței mele staturi,
asta, asta, să-ți amintești apoi c-ai întrebat
ce-i în urma staturii micuțe ce-ți spune rostul
ei- ce-ți crapă obrajii și urechile, lemnele
prinse la geam ca zăvor. Înțeleg rostul moale
pe care-l pui în fumul cu care vii aproape
sau te îndepărtezi- cuvintele când se forțează
să spună totul și drojdia se lasă la fundul
acestor legi de cuplu. Aceasta, acestei ore de
var, umbroase mâini lăsate să zacă în tăcere
și filigranul cafeniu de care norii noștri
se prind între ei, acestei ore, rostul îi pășește
cu zgomotul acelor ce se-ntorc peste sticlă
și nu se mai rostesc.