Am lăsat marea lumina pânza pe fisura
geamului- să nu-mi mai strângă în ceafă
striațiile de sare- ciupercile scurse de
rouă.
Apa curge în tălpi- cu șiretul pe care l-a
dezlegat de gheată își drege fiecare rând
de pe frunte- apa curge în tălpi cu
seve nebănuite- s-a lăsat cerul de-o parte,
soarele a strâns mai aproape plita ei rece,
vânturile s-au răzbunat în ciorchinii
de pești.
Am lăsat pe fisura geamului întunericul
mâinii- petele sensibile și vadul de altădată
al muzicuței de jucărie- să nu mai
învinețească, de obrajii verzi ai pozei
din care privești mereu la ea- mă țin de
tristețea ei, limpede ca marea ce curge abia
bănuit în nisipul acestei pietre sparte.