Niciodată n-am să pot fi eu, cel adevărat...
Când sunt singur, am curajul să strig,
Să țip la mine ca la un zeu
Ce-mi poate îndeplini dorințele
Să strig pentru toate tăcerile lașe
Ce mi-au uns grețos veșmintele!
Am citit undeva, că oamenii mor
Pentru o cauză dreaptă
Că epidemii lansează rachete în zbor!
Ce-mi pasă mie, dacă eu, cel adevărat
N-am curajul să urlu ca o sirenă
În fața durerii!
Lașii o duc bine, servilii la fel
Și-n fața puterii se-ndoaie mișel
Eu sunt o dinamită fără focos
Dați-mi scânteia ce-mi trebuie
Ca să mă eliberez și să fiu de folos
Cuiva: Acelui care sângerează
Sub copite de cal
Acelui disperat hăituit de călăi
Dați-mi o putere mai mare
Să pot mângâia copiii uciși
Cu mamele lor!
Nu mă lăsați acum!
Acum când lumea toată
Își face planuri, pentru o moarte nobilă,
Imaculată, cifrată, atomică
N-am să mai pot rezista
Privind la televizor, cadavre împinse
Cu buldozerul! În timp ce unii huzuresc
Și-și fac rezerve de petrol și bani, bani!
Cât mai mulți bani, pentru a ne sfida
Pe noi cei neputincioși și drepți
Pe noi, hamalii mondiali ai foamei!
Ciudată imagine a adevărului
Răsfrântă în oglinda albă a vieții!
Niciodată n-am să pot fi eu, cel adevărat!
Pentru că...sunt singur.