nu te îngrijora – ți-am spus – toamna asta e doar o pastișă
ne-au rămas multe frunze
chiar dacă galbene (oricum nu mai e timp de nuanțe)
în insectar fluturii mai dau din aripi
visând zboruri neterminate
iar petalele trandafirilor noștri sunt cuminecături
care ne apropie de cer

plec – mi-ai răspuns – pașii tăi îmi lasă urme peste lume
stelele mele strălucesc în fântâni nu în cer
din luminile lor nu rămân decât umbrele reci
când te-așterni peste mine


am rămas închisă în toamna asta
ca o icoană într-un schit părăsit
și dacă Dumnezeu nu a plâns niciodată
de unde să știe cum să-mi șteargă lacrimile?