La margine de timp cântă cuvintele adunate în chip de suflet. În zborul lor, au adunat din drumul vieții, iubirile ce ard în sufletul gol. Le aud cum se-mping să aducă în dar cântecul ce flutură pe aripă de vânt, în visele ce par să dispară. La margine de timp sunt cuvintele ce vor să-ți șoptească în strune armonioase aducerile-aminte din clipele de dor.
Clepsidrele doinesc, acompaniate de tot ceea ce au lăsat să se scurgă prin ele. Sub pașii timpului încă mai sunt simțite miresmele lăsate de timpul ce se scurge. Lumina umple conturul risipirilor noastre, fără să ne întrebe de ce.
Am putea să transformăm durerea în zbor ușor de aripi strângând cu sete în clipe de neuitat, petalele de dor ce se desprind din sufletul mâhnit. Am putea să alegem miracolul iubirii și să zburăm spre stele, în mângâierile razelor luminoase ce aduc zorii. Am putea să aducem în cântec bucuria de a trăi în iubire și visele ce zboară către stele să ne-ncânte cu căldura din clipele pe care noi le-am trăit în iubire. Am putea să aducem, în petale de dor, fericirea purtată pe lacrimi de rouă și să trăim în miracolul iubirii.
Frânturi de stele în ochii mei obosiți, caută lumina prin bucăți de stele ce se risipesc prin margine de timp, împrăștiind în gând și în trăire, un vis ce-a fost cândva...iubire! La poalele timpului mai este o fărâmă de bine în scurta clipă ce s-a scurs. Să stăm departe de durere, să privim prin cerul de marmoră ceea ce a fost frumos. De vei putea, adu cu tine doar amintirile de bine, să dăm drumul viselor de început, să nu distrugem frumusețea unui vis.