toți călătorii amețesc din cauza pământului de sub picioare de sub inimă
își iau gura de aer încurcați între colțurile stațiilor cubice de autobuz
la ferestre au ieșit câteva degete să-și scuture praful de pe imagini și cărți de joc
văd locul inimii scuturat ca într-o zi de Paște umflată de toate deznădejdiile omului
care trebuie să-și țină viața pe piept ca mâinile unui mort da exact așa
îi văd purtându-și salopetele de piele întoarsă pe dos atunci când sunt fericiți
toți se pricep să inventeze deși nu au primit niciodată premiul nobel aspiră la slujbe
pe marginea tulbure a unei ape unde trebuie doar să salveze de la înec o viață mai fericită
( deși ,,fericit’’nu poate fi silabisit cu exactitate)
nu traversează niciodată strada cu ochii deschiși nu-și amintesc niciodată drumul înapoi
de aceea poartă hărți busole ceasuri clepsidre soare Pluto etc ca pe niște amulete norocoase în jurul rânjetului perfid
iau autobuzul de fiecare dată când ieșirea din oraș e blocată cu pietre
e toamnă cu oameni înghesuiți printre molecule de aer
vă rugăm avansați
nu vă mai ghemuiți sub scaune
nu apucați biletul cu dinții
nu-l mai plătiți cu unghii tăiate
nu mă călcați pe degete pe nervi pe artere
nu vorbiți cu soferul
(e concentrat să ocolească colțurile ascuțite ale blocurilor și ideilor neterminate)
nu zgâriați geamul cu ace de nesiguranță și disperare
așteptați fiți calmi
nu vă strangulați vecinul de drum
nu stați în fata ușii mai mult de o bătaie de inimă
nu vă urcați pe acoperiș decât în cazuri extreme(naștere,botez,poezie)
nu desenați scaunele cu ruj
nu aruncați cu griji între vertebrele anemice ale copiilor
cedați locul obiectelorzburătoareneidentificate
și mai ales vorbiți urlați să nu auziți
când începe să ningă


Diana Lorena Tugui,sep 2008