rabdă întrebări ceruite
decât să îl prindă aburii sentimentelor în carne
sunând diapazonul mulțumirilor tâmpe

nu zăbovește
în orașul furnicar de mașini unde
plouă tacit

verifică o creangă
cad picături pe creștet
focul are scânteile lui:
vede oameni gălăgioși ca chibriturile
din gît se desprind sunete

femei învelite cu staniol
îi traversează craniul
cum tramvaiele pasajul mărășești

preferă să urce străpuns de razele unui
răsărit de niciunde cu un ceas mai devreme

să nu mai aștepte o desprindere laxă
ca a unui prelungitor din priză

umil alpinist cu crampoanele amintirilor rupte
profitor de trepte
cântărețul în strună
se rostogolește de pe munții de zdrențe
printre vulpile sângelui care mușcă în gol

plescăie ereditar țipătul
asemenea unor pilaștri în ape ciobite

numai să dovedească trecerea spaimei
cu sângerarea din coastă

celor de pe margine fără nici
un talent
cărora le atârnă bănuțul în
palmă cât un sac de ciment