ești viu dar scrii despre oameni care nu mai trăiesc
și vine o vreme când nici nu mai scrii
nu-ți fie frică
moartea nu te va părăsi niciodată
ea locuiește alături de tine în blocul cu vedere spre parc
ea spală în fiecare dimineață scările și ferestrele
trotuarele și fețele celor din jurul tău


altădată eram tot cel de acum poate mai puțin obosit
poate mai neștiutor în ale călătoriei
trăiam ca nebunul prin pădurile de la marginea mea
doar trăiam și atât asta nu înseamnă că era mai bine
sau că m-am transformat într-un animal de casă
animalele de casă nu poartă cercei brățări și blugi decolorați

................................................


oamenii te iubesc câinii te iubesc lucrurile tale te iubesc
prietenii au devenit încet încet frați mătuși veri unchi
mai mult sau mai puțin îndepărtați
știi cum e
într-o zi te privești peste umăr și-ți spui iată
am devenit cea mai simpatică verișoară a mea
și ziua aceea e ziua în care te ridici deodată de la masa de scris
și taci cu milă și cu mâinile atârnând neputincioase pe lângă corp
mâinile tale care au iubit și au luminat odată
și taci pentru că nu mai ai sânge în trupul învins de boală și decolorat de iubire
pentru că ești om și ți se pare că ai rostit deja toate cuvintele oamenilor
într-o limbă îndepărtată și atât de străină
pe care nimeni nu a reușit să o învețe
nici măcar tu

ascultă poezia în lectura autoarei