Mă așez la masă cu artiștii români. Eu
dau din cap, ei dau din cap, părem
că ne înțelegem de minune.
Unei chelnerițe cu fundul mare îi cade o furculiță
pe jos. Îi scapă un „ah” cu un sunet grațios
și deja îmi închipui ce hit o să scot
mâine când mă trezesc.
Anda și Anna și Andreea
se gândesc la fel.
Nesimțitele.
Învârt ochii și dau de chelneriță din nou
zâmbește naivă și-și așteaptă bacșișul
scot 5 lei, o rog să-mi aducă haina,
dar întâi îmi sorb ultima picătură
că așa e la modă
și-mi mișc și eu fundul cel mare spre ușă,
evitându-l cu brio pe Costi Ioniță.

Pornesc motorul, amestecul de mirosuri
tutun, motorină și lavandă
îmi arată că încă sunt vie,
iar zbaterile fine pe care le simt
sunt doar un semn că pasărea din centrul inimii,
din centrul pământului,
e încă acolo, aproape neclintită.