Tainică amintire

O tainică amintire rătăcește năucă
în ora blestemată a blestemului
cînd se mai nasc umbre de lacrimi
pe pînzele albe ale destinului
dăltuind flori-de-nufăr
îngemănate cu flori-de-colț
încrustate pe sufletul meu
ce plînge după nostalgia fulgilor
și a zăpezii dintîi.

Atît de mult

Atît de mult am iubit
și-atît de mult am privit
amintirea iubirii,
încît ochii au început să doară -
să doară pînă la descompunere.
Și dintre toate aceste fire de praf
ce acoperă verdele primăverii
te vor privi mereu ochii aceia...
pe care surîsul morții i-a închis cîndva.
Și inima mea
va dansa peste tot acest univers
pentru că va ști
că din pulberea ce va fi
îți va putea zîmbi ca unui străin.

Să-mi mai scrii

Îmi place să-mi scrii,
noaptea tîrziu,
pe marginea foii albe.
Fără cuvinte să-mi scrii!
chiar și în grabă, cu sfială,
fără teamă de sfîșierile tale.
Îmi place să-mi scrii…
chiar dacă nu mi-ai scris
niciodată.
Să-mi mai scrii…
despre ce-ar fi putut fi
și-n veci nu va fi.

Lasă, mamă!

Lasă-ți mamă sînii goi!
să mai pot bea laptele crud
al liniștei de-atunci
Lasă-ți mamă sînii goi!
cu laptele dulce și curat
să mă pot sătura de inocență.

Cumpăna dorului

Veșnic albită în cumpăna dorului
îmi legăn ostatecă inima
alături de a ta.
Aplecînd dimineți în izvorul luminii
tresar de uimire cînd treci,
și nu te oprești,
la cumpăna dorului
veșnic albită în mine.

Oboseală tîrzie

Am venit de departe
pentru această oră
să-ți cumpăr taina cu umbre arse
pe buzele tale
din care mai răsar trandafiri
pe chipul globului
rostogolit în oceanul de dor
în aceeași veșnică oră
obosită,
tîrzie.


Din Antologie I - copyright: Viorela Codreanu Tiron