De câte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărați cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de romănițe.

Sfiala care urcă-n fața fecioarelor când vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mâhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul,
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit
cu trandafirii.

La fiecare pas te-așteaptă câte-o minune, – ici scânteie
Ca un rubin o ghințiană, colo un stânjinel se joacă ...
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!

Slavă! căci trist-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci
pământul,
De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sădit noi
pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină
vântul,
Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!