Cine,din supa primordiala
De la inceputurile lumii
M-a zamilsit pe mine
O fiinta asa de hada?
Putea sa iroseasca doua secunde
Sa-mi ia corpului de forma clepsidrei
Chipul plans,tabacit de asteptare.
Se pare ca apa nu spala,
nu aduce,
nu invioreaza,
doar ia,murdareste si adoarme
numai cu un val.
Eu,statuia Olimpului,priveam marile,
De la inaltimea-mi impunatoare,
Asteptam minunea lumii
Sa-mi aduca cea din urma clipa
Sa-mi fericeasca ochii,
Pentru ca la urma tuturor urmelor
Sa ma sfarm in bucati
De numarul stelelor.
Priveam apa tot venind si plecand,
Iar sufletu-mi salta la fiecare val,
Inima-mi intensifica pulsul
Cu fiecare adiere,
Dar in zadar...
Clipeam ca trezindu-ma din vis
Si nu vedeam in fata-mi
Ceea ce speram sa admir.
Am invocat in acea instanta
Toate vietatile din adancul cel mai adanc
Din marile cele mai mari,
Le-am asmutit asupra naturii intregi
Si le-am ordonat sa caute ceea ce asteptam.
Mi s-au intors dupa secole de asteptare
Dupa timp in care marmura
Ce-mi croise trupul se ciobise,
Imi crapasera buzele,
In locul inimii,vantul imi sapase lacas de praf.
Mi-au adus pe tipsie de perla trupul lui.
Il priveam si nu acceptam ce imi era proiectat pe retina.
Era el!mi-l luase apa...
Imi luase totul acum....
Secunda ce astepta trecerea acelui moment,
Mi-a fost martora descompunerii.
Din zeita,am devenit pamant.
Asteptand iubirea...