Pentru răsucit cuțitul, îmi pun la dispoziție rana,
În schimb, pentru înjurat, v-o iau pe mama.

Pentru batjocorit vă las trupul de carne și oase,
Și fața mea la scuipături invidioase.

Pentru scornit neadevăruri, viața mea, biata,
Vă las să ridicați voi primii piatra.

Și s-o aruncați cum știți mai bine,
Pentru rana-mi făcută, voi nu aveți rușine.

Dar știu că nici nu știți măcar să roșiți,
Că rostul vieții voastre-i să loviți,

Vieții mele să-i puneți oriunde o piedică,
Că, nimeni, știți, nu-i ușă de biserică,

Cum nici eu nu am fost nicicând,
Am mai greșit pământul `ăst umblând.

Și am și eu păcate ca oricare,
Și doar lui Dumnezeu îi cer iertare.

Și nimănui nu am să dau socoată,
Pentru o pâine albă îmi macin viața toată,

Dar umblați cu bocancii plini de noroi
În viața mea cea plină de nevoi,

Și scormoniți ca-n propriile buzunare,
Răspuns nu am la atâta neobrăzare.

Și să-mi găsiți chiar bube-n cap vă las,
Lăsându-vă, e tot ce mi-a rămas.

Doar sufletul nu pot să-l pun în palmă
L-am pus odată și-am primit sudalmă,

Și cel mai greu mi-a fost apoi
Că l-ați târât ca pe un câine prin noroi

Și-ați mai și râs în urma mea
C-am dat averea ce nu se dădea.

De-atuncea sufletul îl țin în loc ascuns,
Închis într-un poem de nepătruns

În care-mi pun averea toată a mea,
Deși-ncercați, nu se va descuia

Și sunteți conștienți că-s plin de gânduri,
Să mă citiți n-aveți putință, printre rânduri,

De aceea, ca birjarii, îmi înjurați mama,
Scoțând cuțite și lățindu-mi rana.