Dragul meu unchi,

Nu ti-am mai scris de când bunica a trecut cu barca peste Dunăre.
Luntrașul avea degetele îngălbenite de balsamuri, ochii uscați în orbite, tușea.
A rupt întâi biletul în două, unul pentru mama și unul pentru dumneata,
apoi a luat moaștele durerii din brațele mamei și le-a așezat pe fundul bărcii
unde se zbăteau pești de-acum două milenii și opt ani.
Zicea să nu ne speriem, peștii vor mai trăi până la revenirea mesiei, dar atunci
se vor face miracole cu alte viețuitoare, și alți aleși - oameni între oameni.
Pe malul sârbesc se adunase o herghelie de cai și bunicul aștepta călare.
În brațele ridicate ținea două pălării de piatră. Avea un gol în loc de inimă, astupat cu boboc de bujor vânăt.
Când barca a ajuns dincolo, caii s-au înmuiat ca lutul și au intrat în pământ.
Bunicul și bunica au rămas grinduri de veghe, jumătate îngropate în apă,
jumătate îmbălsămate în albastru.
Mama mi-a povestit toate acestea, eu nu am fost acolo, nici nu aș fi avut cum.
După cum știi, mi-am expatriat trupul, familia și șase valize acum mulți ani.
Te rog frumos să ai grija de bulbul inimii mele împământenit în Hinova,
sub cireșul amar din grădina bunicului, 2x3x4 metri cubi de pământ,
cernoziom pur oltenesc.
Să nu îi spui luntrașului nimic despre bulb. Eu o să port un mac roșu în piept
când o să îmi ceară biletul.
Pe malul estic al râului Mississippi au început să răsară din luturi coamele cailor.