Sub un copac, morman de frunze,
Pe ruginia-i lui culoare,
Pășesc rupând ascunse pânze
Þesute-n toamnă de uitare.

Intru în el, cumplită ceață,
Merg prin tunele, prin trecut,
Apoi uimit descopăr viață,
La vietăți le dau salut.

Se-aude glas, un zumzăit:
-Ne facem cuib pentru iernat.
Ce cauți tu, te-ai rătăcit?
Ești cam departe de-al tău sat....

-Nu gâzelor! Eu sunt doar vânt,
Acel zefir de primăvară,
Și poate greier, o să cânt,
Când veți ieși afară iară.

O gărgăriță lin să zboare,
Îmi căutam, fiindcă iubesc,
Deasupra este încă soare,
Eu fără ea mă rătăcesc.

-Îți dau cu drag aripa mea,
Te va conduce mai departe,
Să-ți afli calea, dragostea,
Prin labirint de frunze moarte.