femeia nu bătea niciodată la ușă
intra mereu foarte grăbită
îți închidea toate ieșirile
îți acoperea toate oglinzile
și fără să întrebe
se așează pe singurul scaun pe care îl aveai întotdeauna liber

după ce îți purtai ochii peste tot
după ce îți măcinai trupul de tăcerea ei
târziu de tot îți punea o singură întrebare
din câteva cuvinte
tu încercai să răspunzi
și credeai că este ușor
dar ochii ți se închideau ca ferestrele de alături
palmele ți se loveau de un gol persistent

ceva te îndemna să pleci
să întrebi în toate părțile
întrebarea lăsată în tine fără răspuns
era mai adâncă decât gândurile cu care citeai în zile
era o întrebare despre felul în care
puneai cap la cap lucrurile
despre cum aveai mereu liniile palmei întoarse în interior
despre drumuri care sfârșeau în alte drumuri

dacă ți-o repetai mai des îți reaminteai că o mai auziseși cândva
din ce în ce mai clar îți veneau în minte
zilele în care mai tânără
intra în camera ta
se acoperea cu lucrurile tale
îți răsturna cu palmele jucăriile
și îți șoptea la ureche ceva
după care tu ieșeai în fugă afară
până spre dimineață

acum stai în fața ușii așteptând-o
și faci tot ce știai că face fără să întrebe pe nimeni
închizi după ea toate ieșirile
lipești cu poze toate oglinzile
și la urmă de tot îi arăți scaunul
o privești îndelung
apoi te apropii de urechea ei și îi șoptești prelung
ea clipește de câteva ori
și își întoarce privirea în toate părțile
de parcă ar simți că în ea
ceva mai adânc decât ea se făcuse