O zi obișnuită
ce nu se deosebește cu nimic
de celelalte zile decât prin faptul că este ultima mea întâlnire cu ea.
Ca de obicei, ca la fiecare întâlnire încerc să-mi adun câteva gânduri noi prin care să-i fac cunoscute ascunzișurile inimii mele,
adăugând astfel câteva condimente sentimentelor și simțămintelor mele
ca întâlnirea noastră să capete parfumul iubiților și gustul dragostei și al pasiunii arzătoare.

Mi-a fost dor de tine, tu cea atât de duioasă și de frumoasă,
cum înaintea ta mi-era dor de partea cealaltă a apei.
Ai fost departe, necunoscută, o, tu, răzvrătită slobodă !

În drum spre întâlnirea noastră, gândul îmi rumegă amintiri legate de felul în care ne-am cunoscut; le mestecă fericit.

Dinaintea mea a urcat treptele vieții, din copilărie până la tinerețe.
Am văzut-o înmugurind, îmbobocind, gata de rod în plină feminitate.
Cu trecerea anilor, dorința mea de a gusta acest rod, de a-l avea, a crescut tot mai mult.
Visurile mele au crescut odată cu ea până când a sosit ziua făgăduită, ziua confesării.

Îmi amintesc cum, în acel moment, inima săltând de bucurie dădea să iasă dintre coaste, să zboare de fericire.

Cuvintele s-au luat la întrecere, curgătoare, dulci, ca să ajungă la urechile ei.
Sentimentele i-au rumenit obrajii, iar privirea i s-a plecat către pământ de rușine.

Întâlnirile noastre au devenit din ce în mai dese, iar povestea noastră s-a transformat în poezie scrisă în caiete, în pictură pe inimi,
în melodie în simfonia vieții.
I-am scris ce nimeni altcineva nu-i mai scrisese,
ce eu însumi nu mai scrisesem cuiva.

Într-o bună zi a venit la mine înfășurată într-un veșmânt al nevinovăției.
S-a prăbușit dinaintea mea plângând și mărturisind că este o păcătoasă ce nu merită toată această dragoste.
Mi-a povestit despre mări agitate, despre valuri ucigașe, despre corăbii înecate. Mi-a povestit cum a ajuns să se dedea păcatului într-o clipă trecătoare de rătăcire și cum caută
o dragoste care s-o încălzească,
o minte care s-o înțeleagă,
o inimă care s-o îngăduie.

Peste mormântul visurile mele îngropate de vii se împrăștiară gânduri negre. Speranțele îmi fură sfărâmate de ciocanul durerilor, iar viitorul îmi apăru încețoșat.
Îmi povesti
despre durerile și tristețile ei,
despre regrete și remușcări,
despre Iertătorul Milostiv,
despre căința cea sfătuitoare.

În pragul ușii dragostei ei mă oprii buimac precum o pasăre rănită care tot dă să se ridice, dar se prăbușește, care nu poate intra.
În noaptea acelei zile cunoscui ce înseamnă nesomnul care m-a întovărășit până la ivirea zorilor.

În ziua următoare, adunai toată dragostea, toate amintirile frumoase...
I-am vorbit spunându-i
că cine iubește nu poate urî,
că celui ce are căldura dragostei nu-i pasă de duritatea și răceala chinului,
că Domnul robilor este Iertător, Milos, și atunci cum aș putea fi altfel eu, un rob dintre robii Săi?
Sunt dependent de dragostea ta, iar de dependență nu ai nici o scăpare.
Să ardem corăbiile noastre putrezite și să plecăm în larg împreună cu o corabie nouă lăsând în urmă țărmurile suferinței
și ale durerilor, să plecăm în larg împreună în căutarea unui nou țărm unde să fim în siguranță.

Voi fi medicul ce te va vindeca, te voi lecui de bolile tale,
și-ți voi da drumul din colivia trecutului.
În ziua aceea,
gândurile ni s-au îmbrățișat,
buzele ni s-au unit, trupurile ni s-au contopit.

Am trecut de atunci mai bine de două luni, iar cu fiecare întâlnire ne îndepărtam tot mai mult de dureri și tristeți,
apropiindu-ne de fericire și de speranțe.
Iată-ne astăzi întâlnindu-ne într-o zi obișnuită ce nu va diferi de celelalte zile decât prin faptul că-și va dăltui în memorie locul său printre celelalte zile.
Astăzi, își pusese, în mod neobișnuit, o eșarfă neagră ce-i împodobea gâtul alb. Ne-am așezat într-un colț al cafenelei ce va rămâne martoră a unei povești de dragoste neîmplinite.
Ochii mei, ca de obicei, îi contemplau chipul, îmbrățișând fiecare celulă a ei.
La un moment dat s-a întors în altă parte, iar eșarfa s-a îndepărtat dezvăluind urmele crimei sale,
un semn roșu al trădării se holba la mine de pe gâtul ei, sfidându-mă.
Bătăile inimii mi s-au întețit, nervii,
gata să plesnească ,
busola mea lăuntrică și-a pierdut direcția.
I-am cerut cu blândețe să-și scoată eșarfa,
apoi pe un ton poruncitor, brutal.
Semnul s-a eliberat și a ieșit de sub umbra eșarfei care fusese pusă peste el, ivindu-se clar în lumina zilei.
Am întrebat-o cine a sădit acel semn aici?
Pe un ton în care se amestecau sentimente de gelozie cu umor și mirare … :

„te-ai întâlnit cu el? ”

O încuviințare de psihic frânt fu
ca un trăsnet căzut peste sentimentele mele,
ca o bombă nucleară ce explodă în capul meu. Alte întrebări se precipitară :
cum?
de ce?
pentru ce?
unde?
când?

Scuza ei a fost mai urâtă decât păcatul însuși,
răspunsul ei inuman, nepăsător,
încă îmi răsună în urechi ca un cântec de-ngropăciune.
A răspuns liniștită:
mi-a cerut să ne întâlnim,
o întâlnire de adio,
a insistat, dar eu l-am refuzat.
A insinuat amenințător că este doar o întâlnire de adio.
Am acceptat de teamă.
Am stat de vorbă și ne-am clarificat, apoi mi-a dat un ultim sărut ce a lăsat acel semn.
Dar îți jur pe ce am mai scump că totul s-a terminat între noi,
a fost ultima data când l-am întâlnit.
Lacrimile începură să-i curgă.
Nu știu dacă erau lacrimi de frică
sau de regret,
sau de amândouă.

I-am spus adio, da, totul s-a sfârșit.
Tristă seară!
Seară de înșelare și de trădare.
Am amuțit.
Am închis gura și am lăsat ochii să urle.

Astăzi am cunoscut înșelarea pentru prima dată în viața mea.
Astăzi am câștigat noi prietenii,
iată cum trădarea devine prietena mea,
iată cum nesomnul, prietenul meu, mă vizitează din nou,
iată cum nopțile îmi țin de urât.
Astăzi i-am scris ultima scrisoare pe care nu o va mai primi.
I-am scris:
„Nu, nu ești a mea și nici dragostea ta nu-i pentru mine,
ești un trandafir lipsit de parfum,
iar roșul său îmi însângerează ochiul.

După cuvintele cântecului lui Abdel Halim Hafez „Nu ești inima mea!”

Nu ești inima mea așadar
ci un hanger înfipt între coaste.

Sau știi că sângele meu s-a scurs ?
Mi-ai luat trezia, dar nu mi-ai dat liniștea somnului.
Din stele m-ai târât în țărână…
Pleoapa a fost topită de lacrimă
Zâmbetul nu mai are buze.
Fiorul morții să fie ceea ce simt ?
M-a dărâmat pentru că am iubit-o odată.”


S-a încheiat astăzi „ziua trădării” și a început ziua înstrăinării mele. Mâine va fi o altă zi.