pesemne ți-ar trebui niște aripi
sau câteva pene, doar.
să-mi scrijelești pe piele
lungi șanțuri prin care
somnul să poată curge
până la cea mai îndepărtată celula a mea
aceea din vârful genei
lipită de buzele tale.

pe pleoape mi-ar crește atunci,
mici fire de iarbă,
caii tăi albi să le pască
vise reci descântând.
apoi, depărtându-te cu o umbră
ochiul tău stâng s-ar petrece în ochiul meu drept
devenind nor
sub care vom putea sta ascunși
până ce neștiutele ploi vor începe să curgă
culcându-ne, îmbrăcându-ne în pulberea lor.

de-atâta străduință obosit,
ți-ai închide cuvântul pe umărul meu
și, prelungită din tine fiind
aș îngâna în gând...tăcerea ta...