Ai pus în om și marea și zbuciumul și cerul și pământul,
puterea, slăbiciunea, căderea, zborul, vântul,
durerea de a fi și fericirea
când își găsește și își pierde iar menirea...

Mirarea de-ați iubi misterul,
când lângă el se-aprinde și se stinge cerul,
când lângă el răsare, înflorește, moare floarea...
răbdarea de-aștepta iar primăvara...

Și i-ai lăsat magia de-a alege
veșmântul de pe suflet, noblețea de pe trup,
puterea de a suporta cândva și de a înțelege,
când digurile în inimă... amețitor se rup...

/ Cât ne rotim ca și pământul ce ne ține,
din întuneric în lumină, din rău în bine,
cât am norocul să mai cred în tine,,,
cu zbuciumul în lacrimi, cu zâmbetul pe buze
în inimă te duc...
Ești binele din mine și când mă-nalț cutezător
spre cer
și când mă prăvălesc năuc...

Ești pacea din puiul de om și frumusețea-i de pe geană...
când pe buze-i strălucește ca și perla...
cuminte...
laptele de mamă... /


Ciclul: Minunea de a fi
18 Iulie 2008